Probabil că niciodată în istoria recentă, ţări atât de diferite nu au fost tratate ca şi cum ar fi una singură. Acesta a fost şi mesajul fiecărui guvernator de bancă centrală la scurt timp după căderea Lehman Brothers, când pieţele indicau Europa de Est ca pe o victimă sigură: “Nu ne băgaţi în aceeaşi oală”.

În timp ce Ungaria deja semnase cu FMI şi cerea ajutor suplimentar, România încă spunea, la nivel politic, că speră să nu fie cazul de bail-out, Polonia găsea o alternativă mai elegantă de finanţare cu Banca Centrală Europeană, iar Cehia sărea să ajute vecini mai mici, ca Letonia, pentru a demonstra că nu prea are probleme. Următoarele cinci luni au demonstrat însă că investitorii au ţinut cont prea puţin de mesajele guvernatorilor. Până la sfârşitul lui februarie, zlotul se depreciase în faţa euro cu 42%, forintul cu 27%, iar leul şi coroana cu câte 18%. În Polonia, premierul Donald Tusk îl ameninţa pe şeful băncii centrale, Slawomir Skrzypek, că, dacă nu apără ­cursul valutar, o va face chiar Guvernul, cu fondurile structurale primite de la UE.

O zi mai târziu, pe 24 februarie, cei patru guvernatori din ţările cu rată de schimb variabilă nou-intrate în UE recunoşteau că au în comun mai multe decât şi-ar fi dorit şi anunţau că pregătesc întâlniri periodice pentru a-şi coordona strategiile valutare. Mugur Isărescu cheltuise deja câteva sute de milioane de euro din rezervă pentru apărarea cursului, iar Andras Simor, guvernatorul din Ungaria, se declarase, la rândul său, dispus să intervină. Cehia, cu un curs de schimb complet liber şi cea mai mare pondere a exporturilor în economie, era singura ţară care avea mai mult de câştigat decât de pierdut din depreciere. Totuşi, guvernatorul Zdenek Tuma nu-şi putea permite să se autoexcludă din noul “club”, pe fondul incertitudinilor politice care ameninţau să tulbure şi echilibrul Cehiei. Într-adevăr, o lună mai târziu, premierul Mirek Topolanek îşi anunţa demisia, la doar două zile după ce omologul ungar, Ferenc Gyurcsany, făcuse acelaşi gest. Un alt lucru pe care îl au în comun cei patru guvernatori este chiar preocuparea constantă de a compensa derapajele politicii fiscale a guvernelor din Europa de Est. Lucru simplu în cazul Cehiei, dar aproape imposibil în Ungaria sau România. Ce-i deosebeşte, însă, pe cei patru este agenda politică proprie.

La începutul lui 2007, când Andras Simor era numit preşedinte al Băncii Naţionale a Ungariei, economiştii au răsuflat uşuraţi. Mutarea la cârma băncii centrale a şefului biroului local al Deloitte, care condusese până în 2002 şi Bursa de la Budapesta, era o garanţie că instituţia va fi ferită de influenţa guvernului, care pierduse deja orice control fiscal. Ulterior însă, Simor a demonstrat o slabă capacitate de a gestiona atât factorul politic, cât şi nervii pieţelor. S-a abţinut să comenteze efectele acordului cu FMI, lăsând astfel un strat gros de incertitudine deasupra pieţei, iar când totuşi a spus ceva, a dat semnale care au dus la slăbirea suplimentară a forintului, comentează presa locală, care îl acuză că nu comunică bine şi că nu are încredere suficientă în propriul staff.

Tot în 2007 şi-a început mandatul şi Slawomir Skrzypek, guvernatorul Băncii Naţionale a Poloniei, însă de data aceasta, spre dezamăgirea economiştilor. Skrzypek era apropiatul preşedintelul Lech Kaczynski, nu avea experienţă care să îl ajute în activitatea de bancher central şi se remarcase, în calitate de preşedinte al CA al băncii de stat PKO BP, prin faptul că i-a eliminat din funcţii pe toţi executivii care avuseseră legătură cu regimul comunist.

Povara pentru Slawomir Skrzypek a fost cu atât mai mare cu cât i-a urmat în funcţie lui Leszek Balcerowicz, arhitectul reformelor economice din Polonia. În martie, ziarul suedez Dagens Nyheter îl plasa pe Skrzypek pe locul patru în topul celor mai incompetenţi guvernatori de bancă centrală, după cei ai Islandei, Letoniei şi Ucrainei, dar înaintea celor din Bulgaria, Belarus, respectiv Rusia. Slawomir Skrzypek a fost singurul care a reacţionat cu un drept la replică.

Zdenek Tuma a fost numit guvernator al Băncii Naţionale a Cehiei în 2000, de fostul preşedinte Vaclav Havel, însă scopul a fost tocmai acela de a feri instituţia de influenţa politică pe care încercau să o exercite toate partidele. Singurul guvernator din regiune cu studii economice în Vest, Tuma fusese viceguvernator, iar anterior, lucrase ca economist în cadrul BERD. După nominalizare, a reuşit să-l convingă chiar pe Vaclav Klaus, noul preşedinte, să-i ofere încă un mandat, chiar dacă, iniţial, Klaus fusese cel mai înverşunat oponent al nominalizării lui Tuma de către Havel. Guvernatorul Tuma este un eurosceptic moderat şi are cea mai liberală viziune asupra pieţelor dintre şefii de bancă centrală din regiune. Dar a avut parte şi de guvernele cele mai cooperante în a apăsa cum şi cât trebuie pedala fiscală.

Istoria lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator se suprapune aproape complet cu experienţa de tranziţie a României, iar în singurul an de pauză a fost prim-ministru şi candidat la Preşedinţie. Deşi a câştigat încrederea pieţei şi s-a poziţionat critic faţă de politicile fiscale, Isărescu gestionează o inflaţie încă mare faţă de media regiunii. Este adeptul unei politici monetare puternice de tip “şoim”, la fel ca Simor, dar în contrast cu viziunea mai relaxată, de “porumbel”, împărtăşită de Tuma şi Skrzypek. Totuşi, foloseşte ca principal instrument comunicarea direcţionată şi “ambiguitatea constructivă”, după modelul lui Alan Greenspan, singura scăpare fiind că îşi ascunde cu greu satisfacţiile personale: “Poate is a rescue” este jocul de cuvinte pe care guvernatorul l-a făcut, încercând să explice de ce nu avea România nevoie să fie salvată. Cum au încheiat cei patru primele nouă luni de criză? Coroana a marcat cea mai redusă depreciere, iar zlotul - pe cea mai abruptă, leul a avut cel mai stabil traseu de depreciere, iar forintul - pe cel mai volatil. Pe termen scurt, presiunile valutare par că s-au stabilizat. Însă pe termen mediu, nu mai târziu de 2015, România, Ungaria, Cehia şi Polonia vor adopta euro, etapă pentru care au din nou un interes comun: aprecierea constantă a monedelor pentru a intra în zona euro cu un PIB cât mai mare.