Schimbarea sistemului internaţional este un proces care a început cu douăzeci de ani înainte ca bursele de pe Wall ­Street să se prăbuşească, în septembrie 2007, trăgând după ele întreaga economie mondială, spre cea mai severă recesiune din ultimii o sută de ani. Până la criză, lumea a trecut deja de la bipolarism la multipolarism. Semnificaţia acestei transformări a sistemului internaţional este aceea a deconcentrării puterii de la nivel global: nivelul superputerilor - Statele Unite, Rusia (fostă URSS) - la nivelul puterilor regionale, consacrate sau emergente. În vreme ce Moscova a asistat neputincioasă la evadarea în masă din “lagărului socialist” a polonezilor, ungurilor, cehilor, românilor, bulgarilor sau balticilor, care s-au grăbit să prindă trenul integrării lor europene, Washingtonul şi-a văzut contestat rolul de lider de către francezi, germani ori japonezi, aceştia considerând că regulile şi raporturile care funcţionaseră între aliaţi pe timp de război nu ar fi trebuit să funcţioneze şi pe timp de pace. Astfel, într-un fel sau altul, ambele “blocuri” - Estul şi Vestul - au intrat în disoluţie. Mai departe, au intrat în joc puterile emergente - în fapt, fostele colonii care, la finele ultimului Război Mondial, îşi câştigaseră independenţa şi care, timp de o jumătate de secol, au trebuit să construiască bazele noilor economii şi societăţi.

Constructorul globalizării
Statele Unite, ca unică superputere (atât în termeni politici, cât şi economici), şi-au asumat după terminarea Războiului Rece rolul de promotor al principiului deschiderii pieţelor (free trade) şi celui al lumii libere (free society), acestea fiind criterii de compatibilitate pentru participarea în cadrul unui trend de integrarea din ce în ce mai accentuată, etichetat drept globalizare. Nu vom greşi deloc afirmând că scopul acestui proces era accesul la resursele acelei părţi de lume “interzise” - resurse deopotrivă naturale (minereuri, hidrocarburi etc.), economice (pieţe), umane (forţă de muncă având diferite calificări, de la salahori la specialişti). Extinderea la nivel global a celor două modele mai sus menţionate a constituit încă de la începutul anilor 1990 elementul-cheie al unui program politic asumat de toate forţele administraţiei americane.

“Doctrina Clinton”, globalizarea şi hegemonia americană
Rolul Statelor Unite în gestionarea procesului de globalizare din perioada de după Războiul Rece poate fi înţeles cel mai uşor prin analiza aşa-numitei “Doctrine Clinton” şi a conceptului de “extindere democratică” (democratic enlargement), plasat în nucleul politicii externe americane de după 1993. Doctrina Clinton se baza pe patru componente: 1) consolidarea comunităţii democraţiilor şi economiilor de piaţă; 2) susţinerea şi consolidarea noilor democraţii şi economii de piaţă, acolo unde acest lucru era viabil; 3) sprijinirea liberalizării statelor ostile democraţiei; 4) sprijinul acordat dezvoltării democraţiei şi economiei de piaţă în regiunile dominate de probleme umanitare majore. Aceasta a realizat legătura dintre creşterea economică americană şi politica externă a Statelor Unite, prin promovarea exporturilor şi a comerţului liber. Astfel, unul dintre obiectivele prioritare ale “extinderii democratie” a fost menţinere poziţiei Statelor Unite în vârful ierarhiei celor mai mari exportatori ai lumii - astfel, dacă în sectorul serviciilor SUA înregistrau în 1986 un surplus comercial de cinci miliarde dolari, iar în 1992 surplusul era de 58 miliarde dolari, în 1996 acesta ajungea la 80 miliarde dolari.

Iluzia hegemoniei americane
Statele Unite au trăit cu iluzia “hegemoniei americane” vreme de zece ani. Washingtonul a crezut că, rămânând în picioare după “Marele meci de box” ca unic “Greu”, supremaţia sa absolută (bazată pe superioritatea netă în materie economică şi militară) va fi suficientă pentru a stabili o nouă ordine mondială.

A fost o confuzie între puterea deţinută şi capacitatea de a transforma realitatea - altfel spus, de a ordona lumea. America a demonstrat că poate interveni oriunde şi oricând - mai bine zis, aproape oriunde şi aproape oricând: pentru că, de fapt, America a intervenit fie în locurile, fie în momentele în care adversarii săi nu puteau ajunge sau nu doreau să ajungă.

Puterea Americii s-a limitat la a “deschide” dosare, însă fără să le închidă. Or, cea de-a doua componentă este esenţială pentru materializarea hegemoniei globale. Pentru a-şi închide dosarele, ­Washingtonul a trebuit să facă unele concesii nu doar aliaţilor, ci şi adversarilor.
Efectele “Doctrinei Clinton”

Globalizarea conduce spre naşterea polilor de putere regionali, prin susţinerea emergenţei economice. Deschiderea pieţelor, o componentă esenţială a globalizării, permite, pe o parte, atragerea de investiţii străine directe şi indirecte din statele dezoltate către statele în curs de dezvoltare (aşa cum au fost China, India, Mexic şi Brazilia, la mijlocul secolului trecut), şi, odată cu acestea, şi importul de tehnologii şi savoir faire, iar pe de altă parte, accesul produselor acestor eonomii pe pieţele dezvoltate.

Prin acumularea unor astfel de resurse - provenite din exporturi şi investiţii străine -, aceste state emergente devin vectori ai dezvoltării regionale, focalizând fluxurile economice şi demografice din imediata vecinătate. Democratizarea regulilor jocului economic, o altă componentă esenţială a globalizării, permite, pe de altă parte, stabilirea unor noi relaţii în dialogul economic purtat cu statele dezvoltate în ceea ce priveşte valorificarea atuurilor pieţelor emergente - vaste resurse de materii prime şi vaste resurse de forţă de muncă -, permiţându-le transformarea dependenţei unidirecţionale specifice perioadei coloniale şi postcoloniale în interdependenţă. Pe această bază, pe măsură ce ponderea contribuţiei la produsul mondial a acestor state emergente atinge o masă critică, iar gradul de interdependenţă economică dintre economiile emergente şi cele dezvoltate atinge un nivel critic, emergenţa economică este transformată în emergenţă politică.

>Principalul efect al crizei economice asupra puterii Statelor Unite este dezmembrarea unor importante reţele globale create de com­paniile americane. Recons­trucţia acestor reţele globale va fi aproape imposibilă în noul aranjament economic şi politic al secolului al ­XXI-lea, pentru că va presupune un cost prohibitiv. Nu se va pune problema unei simple reîntoarceri a companiilor occidentale.

>Unul dintre obiectivele prioritare ale “extinderii democraţiei” a fost menţinerea poziţiei Statelor Unite în vârful ierarhiei celor mai mari exportatori ai lumii; astfel, dacă în sectorul serviciilor SUA înregistrau în 1986 un surplus comercial de cinci miliarde dolari, iar în 1992 surplusul era de 58 miliarde dolari, în 1996 acesta ajungea la 80 miliarde dolari.

>“Doctrina Clinton” se baza pe patru componente: 1) consolidarea comunităţii democraţiilor şi economiilor de piaţă; 2) susţinerea şi consolidarea noilor democraţii şi economii de piaţă, acolo unde acest lucru era viabil; 3) sprijinirea liberalizării statelor ostile democraţiei; 4) sprijinul acordat dezvoltării democraţiei şi economiei de piaţă în regiunile dominate de probleme umanitare majore.

>În ultimii 17 ani, ţările emergente neoccidentale au trecut la controlul absolut al vastelor resurse naturale (gaze naturale, petrol, fier, cărbune) pe care le deţin, “scoţând din joc” marile companii internaţionale occidentale. Putem vedea în această naţionalizare ultimul episod al dominaţiei pe care Occidentul a exercitat-o asupra lumii, de la marile descoperiri şi până acum.

Cine controlează resursele lumii?

În ultimii 17 ani, ţările emergente neoccidentale au trecut la controlul absolut al vastelor resurse naturale (gaze naturale, petrol, fier, cărbune) pe care le deţin, “scoţând din joc” marile companii internaţionale occidentale. Putem vedea în această naţionalizare ultimul episod al dominaţiei pe care Occidentul a exercitat-o asupra lumii, de la marile descoperiri şi până acum. În Venezuela, în 2007, compania naţională Petroleo de Venesuela SA (PDVSA) a devenit acţionar majoritar în cadrul proiectelor petroliere dezvoltate de companiile internaţionale. O declaraţie din acele momente a vicepreşedintelui venezuelean, Rodrigo Cabezas, este exemplificatoare pentru toate naţionalizările realizate în celelalte puncte ale globului: “Nu vrem ca marile companii internaţionale să părăsească Venezuela, dar ni se pare absurd ca statul venezuelean să nu deţină participaţia majoritară în cadrul acestor proiecte”. Majoritatea companiilor străine au acceptat propunerea guvernului de la Caracas; printre acestea, Royal Dutch Shell, Chevron şi Connocp Repsol au decis să dea curs propunerii guvernului venezuelean.

Marea recesiune

Principalul efect al crizei economice asupra puterii Statelor Unite este dezmembrarea unor importante reţele globale create de companiile americane. American International Group (AIG), la începutul anului 2007, cea mai mare companie de asigurări din lume, cu o reţea globală de activităţi, prin intermediul diviziilor regionale şi al francizelor, a fost nevoită să-şi scoată la vânzare toate afacerile din afara Statelor Unite (respectiv cele din Australia, Pakistan, China, Hong Kong, India, Filipine, Singapore, Marea Britanie, Indonezia), acestea fiind, în mare parte, preluate de competitori locali sau care aveau afaceri regionale consolidate. Reconstrucţia acestor reţele globale va fi aproape imposibilă în noul aranjament economic şi politic al secolului al XXI-lea, pentru că va presupune un cost prohibitiv. Nu se va pune problema unei simple reîntoarceri a companiilor occidentale. La mijlocul secolului al XX-lea, când a început expansiunea acestor reţele globale, faptul că lumea non-occidentală (Asia, America Latină, Africa) era subdezvoltată a impus marilor companii occidentale un cost minim: cel al deplasării şi al stabilirii pe nişte pieţe deschise cu generozitate de guvernele locale, pieţe unde nu exista niciun competitor indigen. La începutul secolului al XXI-lea, aceşti competitori indigeni, care au înghiţit, în multe dintre cazuri, şi unităţile locale ale marilor companii occidentale, au o poziţie şi o putere care le permit să ridice costul reintrării pe piaţă a acestora la un nivel pe care, slăbite de pierderile generate de criză (în cele mai multe dintre situaţii, de ordinul zecilor de miliarde de dolari), ele nu îşi vor putea permite să îl plătească.